am auzit ca lumina vine de la rasarit, iar iubirea dureaza numai trei ani. in partea stanga a existentei avem de-a face cu tehnocratii, cei pt care dragostea e doar o realitate discursiva, iar in dreapta utopia ia forma unei bucle atemporale pentru care nu conteaza materializarea sentimentelor, ci dramele existentiale. cum nu mi se mai perinda creierul prin intreaga cutie craniana, am inceput sa zambesc, daca imi vor extirpa vreodata o bucata de materie cenusie, as vrea sa fie centrul sentimentelor. sa uit de tandrete, asteptare si deziluzii si sa raman doar cu intelectul. dar cum bisturiile chirurgicale nu au si valente psihiatrice, probabil cicatricile ramase vor fi mereu acolo pentru a-mi reaminti de un ceva nebanuit… ploua, e toamna si alte astfel de insiruiri ce ma duc cu gandul la toamna. si? capacitatea imaginativa s-a mutat spre centrul universului si acum ranjeste mefistofelic. unghiile rosii nu pot vindeca spiritele deformate.
ingradirea libertatii lui dante
morti disparate… unii se adapostesc in imaginile sumbre ale fotografiilor, altii se ascund in camere intunecate, iar cativa isi mentin zambetul inghetat pe chip, pana vor avea energia necesara sa se revolte, in sens camusian. suntem ancorati in cabluri conectate la paranoia. ce naiba vrem? care sunt idealurile, care transpuse in planul individual, sa ne opreasca gandurile haotice si leganarea retarda a trupului? lumea moderna este anomica. care-i aceasta modernitate? aceea in care corpul gol, lipsit de sexualitate, devine nud, sau in care sexul imbraca fatada vulgara a societatii? si in final, ce e mai nesabuit, sa nu ai vestmintele necesare sa te ascunzi de frigul toamnei, sau sa umbli prin ploaie, cautand pe cineva care sa te sarute? care dintre aceste doua cauze ale bolii e mai acceptabila din punct de vedere social? iar pe mine m-ar defini mai bine ca zoon politikon scrierea internautica, aprofundarea antropologiei globalizarii, sau recrearea unui spatiu dominat de ordine? cred ca ma duc sa caut boala. sau ploaia. sau sarutul unui necunoscut. necunoscutul putand fi de multe ori confundat cu cel a carui privire intunecata nu te lasa sa privesti dincolo de gandurile ce nu-ti apartin.
fericirea idioata, sau cum sa-ti creezi paradisuri artificiale din resturi de dureri viscerale.
cica fericirea nu e metafizica ci serotonina. deposedare de suflet si chimizare a simtamintelor. daca ramaneam la stadiul de alchimie as fi inteles magia ascunsa dincolo de metale. e suficient sa mergi la psihiatru si sa ceri, cu insistenta, pastile de fericire. ma tot intreb cum e lumea fara depresii, fara dureri de cap, fara plansete la filmul cel mai banal, la care, probabil, nu a mai plans, nicicand, nimeni. oare eliberarea de aceste mici amanunte, sufocante de altfel, permite axarea pe lucruri importante, evolutie, sau dimpotriva, eprezinta pierderea esentei, a partii intime a fiintei? a fi trist si a refuza sa traiesti in contemporaneitate, inchizandu-te intr-un apartament racoros, e echivalentul sensibilitatii, sau doar o alienare excesiva, inutila si scabroasa? inversarea planurilor sa fie de fapt privirea din unghiuri diferite a acelorasi aspecte ale existentei? nasul meu privit din stanga e diferit de cel privit din dreapta? el, din povestirile pe care le impartasim amicilor e acelasi cu cel care are in coltul gurii urme de ciocolata? eu cu trupul imbaiat si incredere in sine ceva mai ridicata sunt acceasi cu cea imbracata in haine imbibate de mirosul bucatarii ce a fost supusa torturii, sau cu cea care iubeste, sau macar incearca sa o faca? brutala viata cotidiana in care e nevoie sa respiri, sa saruti, sa zambesti, sa aranjezi lucrurile in spatii imobile, sa impaturesti hainele purtate, atinse de praful strazilor si scuipatul grabit al trecatorilor, in drumul lor spre rutina. daca ai vedea un om ai carui ochi refuza sa se priveasca plin de temeri narcisistice in geamurile cladirilor, si lipsit de expresia crispata a nemultumirii, ai crede ori ca e nebun ori somer. proletari, uniti-va. iar fericirea? la pachet, la bucata, cioburi, piese murdare, firimituri uitate pe farfurii cu resturi mucegaite, de ce oare sa o doresti?
octobre et la melancolie.
floarea e pe cale de disparitie din cauza temperaturii de 15 grade din camera. nu ca m-am transformat de curand in termometru, ci pentru ca mi-e cam frig si am trecut la sosetele de iarna. si… ceaiul uitat pe masuta, care de altfel adaposteste si materia vegetala, se raceste imediat… si nu mai am timp de reverii si alte povesti cu zane si monstri, iar din degustare si pierderea reperelor a devenit doar activitate curativa. de parca ceaiul de la magazin mai are vreun efect in afara de incarcarea dintilor care abia au fost spalati, pentru a se pregati de somn. in seara asta dante doarme alaturi de noi; e cu certitudine o perioada dificila pentru furnicile asiatice. si-s dezamagita, de profesori care refuza sa ma fascineze, de carti care nu spun nimic, de seri irosite, de ganduri prea pline de nelamuriri metafizice, lamentabile. baile prelungi nu fac decat sa ma ameteasca, iar la final paru-mi ia oricum o forma nedefinita. asa ca, bine ca mai exista filme pentru suflete pierdute si vitamine care sa creasca imunitatea. noapte buna, demoni ascunsi prin… ha ha, camera asta nu are colturi intunecate si nici loc sub pat nu e. probabil de aceea aici e bonheur. ca mi-au disparut intunecimile fiintei.
http://www.youtube.com/watch?v=XHNrIiuTbiM
globalizarea si alte astfel de cursuri paranormale. ale istoriei, bineinteles.
ras isteric… de ce naiba? ce ti-e si cu vesnicia asta… o gramada de timp. e cam inspaimantatoare goana dupa absolut. totalitatea e doar o mica parte a adevarului.
visceral
Trebuie sa recunosti ca indiferent de cum arata mireasa, slaba, urata, schizofrenica, la intoarcere, tot iti este greata. E o chestie viscerala. E mai presus de tine si de tot ceea ce tine de partea fizica a existentei. Locul din spate al masinei nu face decat sa reveleze sentimente de mult ascunse in partea intunecata a fiintei tale.
Dupa atatea ore de stat pe scaunul acela incomod, privind la lumea ce se agita ca intr-un infern al ridicolului miniatural, ti se tulbura nu numai privirea, ci si dorinta de a mai iubi. Si oricum, prietenie intre doua persoane de sex opus nu exista. Asa ca ceea ce acum e dovada iubirii, mai tarziu va deveni motiv pentru a deveni dezgustat de trupul obosit si invaluit de mirosuri din carti de bucate. Degeaba te zbati prin bucatarii si casnice activitati, in final ar fi bine daca ai putea ramane macar o bucata de carne.
Iti amintesti de zgomotul acela pe care il scoate nasul tau in incercarea sa de a trai? E ca un ultim sarut al unui condamnat la moarte. Uscat, lipsit de vlaga si de pasiune, cu o aroma dulceaga de vise inchegate in gatlejuri inecate in sange. Si de ce la urma urmei sa mai incerci? Oricum visele sunt spulberate in secunda in care ajungi sa crezi in ele. Sa nu te mai chestionezi. Sa nu mai pui la indoiala un adevar pe care l-ai creat la primul contact cu uitarea.
Problema ta e ca vrei o totalitate idioata, care ne sufoca pe toti, cei ce-ti admiram sanii la lumina palida a diminetii. Vrei iubire. Ei bine, asta de mult a incetat sa existe. E vorba de visceral. Ca intr-un roman de Bukowski, dovada suprema a afectiunii e a ramane, a te intorce. Sa te intorci la trupul contorsionat, care de mult nu mai are forma pe care ti-o proiectezi atunci cand o atingi, in rarele momente in care viata cotidiana nu te-a acaparat cu banalele sale intrigi. Tu… cand zambesti, ochii tai refuza infinitul. Dragalasenia vocii e estompata de cuvintele vulgare, pe care le rostesti in timp ce iti mangai pantecul. Te pierzi printe amanunte pe care eu nu le retin nicicand, si atunci nu te mai regasesc in spatiul asta tern.
Mi-e prea uscata pielea de lipsa de timp. Mi se strage odata cu durerea de stomac ce insista sa-si faca aparitia, pentru a spori dramatismul momentului. Asa se intampla de fiecare data cand uit de omul fara insusiri si ma prefac a ignora semnele nebuniei, nevoia de singuratate si lipsa tuturor abilitatilor de a-ti apartine. Vroiam atat de mult sa ne apartinem incat probabil ni s-a facut greata pe parcurs. Numai spatiul virtual e de vina. Nu puteam sa fiu si eu normala, si sa ma multumesc cu sarutul de dimineata, pe care il astept ore intregi, rostind invocatii ritualice pentru a te aduce mai aproape de mine. Aici greseam, nu-i asa?
Ma duc sa ma pis. M-au cam plictisit lamentatiile tale.
Atunci ea isi dadu seama ca muzica pe care o asculta nu-i placuse nicicand si ca de fapt, se plictisise si ea de tampeniile pseudo-metafizice, si poate ar fi timpul sa se piarda. Simtea o nevoie acuta de a se pisa si ea. De ceva timp…. oare a renunta la discursuri pline de idealuri e dovada ca iubirea e mai presus de asta, sau ca nu putem sa ne detasam de indiferenta instinctuala in fata lucrurilot pe care in loc sa le simtim le gandim? Prostii adolescentine. Sau dorinte de fetita naiva. Oricum, totul se rezuma la o prosteasca pierdere de timp. Si iubirea?
Iubire si alti demoni. Daca ti-ai alungat demonii cu iluzii ale fericirii… Acum ai fi putut sa zambesti prin colturi, sa vorbesti singura si sa te bucuri de nebunie. Nu iti mai roade unghiile. Resturile de viata se vor transforma in resentimente. Mai bine intinde rufele, dezbraca-ti hainele ponosite de peste zi si viseaza. Culca-te. Nu mai fi proasta. Si nu mai incerca sa discuti despre basme si alte inocente dezavuate. Mortii ma-tii de caine, ce colti ai. Nu ti-i mai folosi pe degetele mele ce incearca sa te mangaie. A mangaia.
Dialoguri inutile. Uite, masurarea secundelor pentru a noastra dantesca creatura a fost pentru mine ca o incursiune in universul ridurilor mainii tale. M-am ratacit prin sinuozitatea corpului tau greoi si m-am ascuns acolo pentru totdeauna. Dar nu mi-au pierit unghiile neregulate, ce iau forma unui orizont somnoros si nici vanataile de neinteles, ce apar la fel ca sentimentele astea contradictorii. Uneori as vrea sa … te dau naibii si sa ma reindragostesc de un necunoscut, de un nimeni pe care sa nu-l intreb niciodata de unde vine, unde ar vrea sa ajunga. Doar sa-l sarut, sa ma indragostesc de privirea sa si apoi sa ma intorc in camera mea plictisita de camin. Sa nu-mi pese daca dispare, daca in timp ce-l tin de mana e atins de o masina in partea dreapta a fiintei sale. Sa stiu ca oricand va fi un alt necunoscut care sa-i ia locul. Si in toti sa fii tu, irepetabil dar neinsotit de teama de a te pierde. De a ma pierde. De a ne pierde.
Evident ca discutia trebuia sa ajunga pana la patetice declaratii. Camera e iar dezordonata, iar tu imi vorbesti despre zei in care nu ai crezut de la inceput. Iar stomacul nu te doare, esti nevrotica. Iar miresele nu pot fi decat schizofrenice. Altfel nu ar dansa haotic. Si nici nu s-ar lasa deghizate in vestminte care le ascund trupul si le transforma in maturi de curatat podele mult prea calcate in picioare de oameni beti. Sau doar pustii de suflet. Si de iubire. Dar nu intelegi ca nu e, nu poate fi vorba de idiotenii denumite astfel pentru ca voi, fiintele fara de intelegere si cu accese de furie refulata sa va canalizati mania spre ceva acceptabil social?! Si cum poti sa vorbesti de actul de a apartine? Suntem marfuri pe raftul unui depozit de mana a doua?
invisible snake charmer man.
Uitasera de el in acea zi. Nu reusea sa desluseasca sunetele care se auzeau de dincolo. Oare cum era de fapt carnea aceea in sange? Exista mancare care sa nu aiba gust de hartie de proasta calitate, reciclata dupa ce un scriitor de duzina si-a asternut lamentatiile banale? Nevoia de protectie, asta il adusese in stadiul in care nu mai putea face distinctia dintre real si idioteniile sale de stari onirice, in care devenea imaterial. O resimtea ca pe o eterna epidemie ce il izola de societate, civilizata si in plin progres, in timp ce el ramanea in afara timpului.
Urme ale unei vieti in deriva; obrazi ce nu mai aveau expresie, si care se incapatanau sa nu ia forma zambetului. In oglinda nu se desluseau decat niste dinti aranjati aleatoriu in gura ce se schimonosea, fara a putea mima normalitatea. Isi privea mainile. Unghiile ii parea straine, isi pierdusera colturile, schitand o elipsa terna, ce se ascundea dupa carnea insangerata. Nu de mult avusese loc masacrul. Miscarea degetelor parea doar o falsa reprezentatie de circ. Si cu toate astea, nu putea trece peste bizarul ce transcendea spatiul… miscarea, pe care o vedea, o putea chiar si atinge, nu intelegea de unde venea. Toti ii spusesera ca oamenii fara insusiri nu pot reda un dans al membrelor. Mirosul pielii ii amintea de dupa amiezele irosite in cafenele, cand adulmecarea unei cani cu cafea il facea sa zambeasca, sa simta ca orice s/ar fi intamplat in acel moment nu mai conta.Tanjea dupa un colt de campie, pustiu, cu un rau aproape secat si case vernaculare. Dupa dealuri identice care, o data cucerite, il conduceau spre alte lumi imaginare. In continuare il intriga curba mainii sale. Isi amintea de momentul in care i/a luat sanul, adapostindu-i-l in podul palmei, ca si cum acela ar fi fost motivul pentru care era atat de mic. Pentru ca el sa ia forma unei maini ce tremura gandindu/se la trecut.
Acum, dupa prea multi ani pentru a conta ca s-a terminat, tot nu pot intelege cum in frigul acelei cutii, puteam dormi fara a ne imbratisa, fara a ne confunda trupurile, cu toate ca ne declarasem iubire… eterna. Eram eu la un capat, iar tu la celalalt al lumii. Probabil era o iubire prea constienta de sine. De aceea se intrupa doar cand pleopele nu respingeau lumina. Ea era atat de prinsa de somnul acela idiot care o rapea fara drept de apel, incat toata seara am dormit dezvelit. As fi vrut sa ii pictez corpul in lumina diminetii, dar se ascundea prea bine dupa sacii de dormit prafuiti si mirosind a mare, toamna. Atunci am inteles si eu ca suntem prea prafuiti ca sa ne mai pese de sarutari, de priviri de culoarea amurgului, de degete ce se cautau in timpul noptii. Acum ne e teama de demoni, de noi, de cei ce vom fi. Si atunci de ce naiba sa nu ne pierdem inocenta prin alte asternuturi, al caror miros nu/l recunoastem, si sa nu sarutam alte trupuri insipide? Oricat as incerca sa/mi amintesc gustul pielii tale, nu pot decat sa ma gandesc la putina iarba. Si cu toate astea, mi/e dor de tine, ca de o fantoma care mi/a locuit trecutul. Tanjesc dupa ochii ce sclipeau atunci cand vorbeau despre ciudate zile de toamna si rasarituri pe care nu le-am prins nicicand. Dupa buzele pe care nu le voi mai saruta nicicand… dupa mainile ce se cautau febril in intuneric. Dupa constelatiile ce se ascundeau pe trupul tau. Pe care altcineva le va privi, dar nu le va intelege. Nicicand. Oare voi intelege vreodata cum doua fiinte pot sa nu-si mai apartina? Cum eu pot sa nu mai fiu al tau? Cum eu nu voi mai lua nicicand forma trupului tau? Nu/mi mai apartin. Nu mai exist in acest spatiu fara de tine.
maturizare.
de ceva timp ma tot lupt cu visarea. si tot incerc sa deslusesc sensul unor cuvinte pe care nu mi le-am dorit nicicand. oamenii devin mari, si-si leapada dorintele de creaturi magice. si uite asa raman cam goi de sentimente, idealuri, dorinte de cucerire a universului. de aceea probabil incep sa construiasca prezentul din cuvinte simple, dar trainice. inlatura feerica privire spre viitor, si se afunda in miscare, actiuni, ce obosesc trupul si tin departe mintea de intrebari. in schimb, eu am prea mult timp liber. corpul e mereu tolanit pe comode divane, si atunci partea cenusie a fiintei mele e singura ce e solicitata. probabil asta e cauza demonilor si a aberatiilor continue. refuz aceasta intunecare a existentei, numita generic maturizare. cand incepe, se va termina vreodata, are vreun sens? sufar cumva de sindromul peter pan? singura mea iubire genuina ramane cea pentru cuvintele scrise. pentru cerneala ce ia forma hartiei si creeaza imagini onirice. se pare ca nu inteleg acest univers al copiilor de peste 20 de ani… mai am trei luni de ignorare a timpului. camine studentesti, lecturi anarhice si discutii aprinse.
screw you, I didn’t like your taste anyway!
monochrome life.
fatidica cifra 1000. cred ca ar cam fi timpul sa inchid acest spatiu tern. scopul sau initial, de a-mi revela gandurile intunecate, spre a fi descifrate de creaturi magice isi cam pierde din importanta. cam asta se intampla cand intervine indiferenta. sau o bucata de carne ce ia forma umanoida pe zi ce trece. opreste sangerarea simbolica si acopera spatii ce urmeaza sa fie golite de continut.
infinite sadness
visare, incercare de mentinere a echilibrului, de renuntare la intrebari. un creier atrofiat e de cele mai multe ori mai de dorit decat un stomac schimonosit, ce isi face mereu procese de constiinta. e acea melancolie, estompata de calmantele impotriva durerii, dupa cafea din parc, dupa dilema polemizata, dupa copiii cu bucle si zambete ce umpleau golurile copilariei noastre. e curajul de a merge pe barna ce va deveni suport al unei viitoare case, stiind ca iubirea celuilalt e suficienta pentru a te face imponderabila. e deznadejdea de a nu te mai putea proiecta ca fiinta, sa nu mai vezi dincolo de clipa prezenta. e durerea de a fi renuntat. la tine, la amintiri burgheze, la catarari in copaci de inceput de vara, in timp ce dintii musca cu ciuda dintr-o para confiata. sunt lumanarile oribile, pe care inca le mai pastrezi, din cauza gandurilor ce se ascundeau dincolo de culorile de neinteles. sunt toate pozele in care chipul ti/a iesit schimonosit, dar pe care nu le-ai arnca dn albume pentru ca partea aceea din mana care se intrezareste, a fost candva tinuta, pe o banca de la inceputul creatiei, in timp ce dorintele pareau sa se contureze odata cu estomparea la orizont a meteorilor tomnatici. hartii invechite, ascunse printre mormane de frunze, un caine ce asteapta inca o plimbare. toate acestea, urme ale existentei, sa dispara? si atunci, ce mai ramane din mine ca fiinta? cateva carti, ce si-au pierdut rafturile si bucati de Bucuresti.
snake charmer man II
Era langa mine. Sunetul a incetat. Se tot perinda pe aici. Dupa indelungi cautari, a gasit o aluna pe care o pierdusem probabil intr-una din acele zile, printre perne. Cu toate ca nu le ceream, le primeam in fiecare sambata dimineata. Alunele au inceput sa imi aminteasca vag de sanii maica-mii. Intuneric, camera incomoda de casa taraneasca, eu prea mic pentru a intelege. Mai ales ca eram plin de bube de la alergia pe care mi-o provoca mereu aerul acela sfidator de curat. Ma scarpinam incontinuu. Decor mohorat, plin de lucruri inutile: perne, paturi, covoare, o masa masiva in mijloc. Asta obtura vederea. Corpul ei imi aparea in bucati. Purtase o bluza de matase in acea zi. De un albastru detestabil, care insa o facea sa para o femeie frumoasa, in ciuda rujului ieftin de pe buze. Un visiniu nedefinit ii umplea fata de feminitate. Cred ca si acum daca as rascoli prin dulapul sau subred, plin de carpe, as regasi albastrul acelei bluze, care odata dezbracata, a dat la o parte umbrele noptii. Asa am putut vedea trupul alb, prea tanar pentru copiii care o asteptau cu nerabdare, sa-i sarute pe frunte, pentru a le alunga temerile.
Si acum mi-e teama de intuneric. Mai ales de cand ma priveste cainele acesta, cu un ranjet impovarat de negru. Aceleasi tenebre ca atunci cand el ma lua pe genunchi si incerca sa ghiceasca conturul sanilor mei. Imi placea uneori sa cred ca pot fi orice imi doream. Un fel de bolnava depersonalizare care imi permitea sa am sani cateodata, sa fac dragoste, sa soptesc dulcegarii idioate, chiar daca dintotdeauna am detestat lumea asta in care toti isi zambesc, dar pana la urma se percep tot ca pe niste bucati de carne. De aceea, la un moment dat m-am hotarat sa devin macelar. Imi imaginam cum as putea sa sectionez o femeie crescuta precum bovinele, in grajduri pline de noroi si duhoarea mortii. In seara aceea m-am dus intr-un bar de la marginea orasului, unde am convins o proasta ca sunt regizor de teatru si as avea nevoie de o actrita capabila sa nu scoata nici un sunet, indiferent de situatie. Era slaba, prea inalta, iar un ochi ii clipea ciudat, la intervale neregulate. Plus ca mainile ii erau violate de niste unghii ascutite, ce sfidau gravitatea, avand in vedere ca centrul de greutate al acestora se situa undeva in afara emisferei nordice. Nu a fost greu sa o aduc pana la mine, in cei 12 metri patrati ai mei. I-am mangaiat spatele osos cu o lama de cutit, exact pe sira spinarii. Probabil mutra mea de intelectual in deriva, pe vremea aceea mai avea rost sa port ochelari, a fost cea care a impiedicat-o sa isi dea seama ca eram pe punctul de a initia un joc periculos. Nu-mi placusera niciodata lucrurile ireversibile, insa in acea seara eram dispus sa fac o exceptie. Mai ales ca ea era atat de naiva incat sa nu-si dea seama ca nu era pentru mine, si probabil pentru toti barbatii care o privisera goala, decat piele, oase, carne, materie in descompunere. Nu avea chip, suras, miros. Am impins putin varful lamei. Nu a iesit sange.
Era prea tarziu. M-a impins brutal, mi-a desfacut pantalonii si… Nu-mi amintesc. Eram prea prins de imaginea ei, atarnand in carlige, ca sa se scurga toate fluidele acelui corp diform din abator. A plecat dezgustata de inertia care ma cuprinsese, aruncand in drumul sau spre usa, cu un pahar dupa mine, in care mai ramasese putina gheata si o urma de ruj. E posibil sa ma fi nimerit. Dar petele de ruj luau forma sangelui ce se scurgea, iar gheata, parea un ochi ce se mai tinea de chipul acela ascutit doar pentru ca nervul optic nu cedase. De atunci am impresia ca sunt inconjurat mereu de muste. Oricat as fi incercat sa-mi spal mainile de mirosul de carne veche, abia decongelata, ele sunt mereu in jurul meu, cu zgomotul acela insuportabil, ca ultimul tipat al unui condamnat la moarte. Pandesc momentul in care am sa deschid usile de la abator, iar ele isi vor putea face cuib in materia ce se dezintegreaza, in carligele ce au facut gauri prea mari in umerii ei. Avea curand sa cada.
Se pare ca e pranzul. Mirosul de carne prajita e prea puternic pentru a fi doar imaginatia mea. Inseamna ca e sfarsitul saptamanii. Da, iar carne in sange… Ei au impresia ca asa imi vindeca anemia, asculta constiincios sfatul idiotului de medic. Dar nu stiu ca de fapt e materie prima pentru nebunie.
despre marcei, ivangori si alti prieteni imaginari.
viitorul incepe sa se naruie, anarhica viziune, atunci cand incepi sa-l proiectezi. euforia de a nu trai intr-un timp real e cea care impiedica trairea genuina. noi vom fi nemuritori, eterni, invincibili idealisti intr-un spatiu neprecizat. concretul nu se aplica in cazul indragostitilor de sticla, care-si marturisesc cu patima sentimentele, cum odinioara fetele bolboroseau blesteme sau descantece. cu rol de protectie in fata necunoscutului. si atunci ne cream safety nets. si atunci rostim mecanic declaratii pe care nu stim daca le-am gandit vreodata. noroc cu hollywood-ul; ne-a invatat cum trebuie sa sarutam, ca trebuie sa ridicam gratios un picior cand facem asta pentru prima oara, ca trebuie sa intarziem mereu la aeroport, in asa fel incat iubitii nostri sa aiba ragazul, in ciuda traficului ingrozitor, sa-si urle iubirea in fata necunoscutilor. si-atunci apar lacrimile de fericire, altfel… ce-ar putea sa se intample? sa pleci in continuare? cu toate ca daca ne gandim bine, strangem cam mult pentru acel bilet de avion, multe nopti nedormite si zile odioase la serviciu… are rost sa renunti la o vacanta doar pentru privirea plina de zambet a celorlalti, multumiti doar ca se pot hrani din nebunia voastra, pe care ei nu o vor initia nicicand?! marcei… bucati de piele, bucle si caldura. ivangori… veti exista vreodata? probabil concluzia va fi cea mai trista… eu chiar va astept.
l’amour pour l’obscurite
primul atac de panica. privesc deznadajduita in jur si nu pot sa simt decat intunericul. isi construieste-un trup si ma-nconjoara sfidator. fiecare membru-i devine un alt demon, care-mi sopteste cuvinte de ne-nteles. incerc sa-nchid ochii, sa adorm, sa nu mai apartin acestei lumi care a inventat obscuritatea si ghearele. mi-e teama. incerc sa strig, sa urlu, asa sunetul poate va ascunde fosnetul pasilor inceti, pierduti in drumul spre materia ce-mi apartine. prea mundana experienta, a corpului acestuia ce ia forma unei bucati de carne, ce se deschide si sangereaza pentru a revela teama. sufletul, gandurile, tot ce-mi este propriu. e un strigat mut. evident… la fel de bine as fi putut visa ca ma prabusesc de pe o stanca, intr-o rugaciune divina ce nu are rezultatele scontate.
un bloc comunist, un parc pentru animale, prezervative. iata ce ma salveaza. singurul gand de care ma pot agata. si adorm.
la folie. sans raison.
http://www.youtube.com/watch?v=weB1bxHb
ar fi trebuit sa simtim altfel sfarsitul. al lumii, al nostru, al vinului din pahar, al sentimentelor care, oricum nu au fost niciodate prea clare… tendinta de a amplifica, de a marca. cred ca asteptarea e de vina. mereu in asteptare… uitam insa ca asa ne apropiem de sfarsit. probabil aici si vrem sa ajungem. la acel sentiment de bittersweetness. si chiar nu inteleg: ce sens are? orice? sa scriu, sa te sarut, sa te astept, sa ne schimbam vestmintele crezand ca asa ne vom schimba si sufletele.
snake charmer man.
Cainele acesta imi zambeste. Se agita si-si cere dreptul la a alerga dupa imaginare creaturi ale noptii. E zi. Cred. Am aceleasi haine. Doar cand ma vad imbracat in alte carpe imi dau seama daca e dimineata, alta zi, seara, timpul sa adorm. Chilotii imi sunt altii in fiecare seara, tricourile in fiecare dimineata, iar pantalonii o data la doua zile. Indiferent de pozitia soarelui pe cer. Imi trec limba peste dinti. Nu, nu cred ca am fost spalat. De-as putea sa-mi misc mainile… atunci as putea sa-mi caut ochii. Daca sunt deschisi, atunci e clar, e dimineata. Nu, nu sunt orb, ci doar… insensibil. La orice stimul. Se manifesta cam in acelasi mod ca in cazul unei boli, nicicand nu i-am stiut numele, cand nu simti durere. Deloc. Trebuie sa fie tare trist. Imi amintesc de noptile in care intalneam vreo curva in vreun bar. La finalul preludiului, dupa ce terminam cele cateva pahare de whisky, imi placea sa-i simt unghiile cum imi sfasie carnea, altfel toata fataiala aia inutila, de du-te vino, nu ar mai fi avut nici un sens. De aceea, intotdeauna am iubit numai curve cu unghii mici, ingrijite, trandafiriul lor parandu-mi singurul semn al faptului ca au fost candva niste fetite cu degete lipicioase, in fustite ridicole, ce-si doreau sa fie balerine cand vor creste. Iar asta era ceea ce ma ajuta sa-mi reprim dezgustul fata de vocile lor vulgare, ingrosate de tigarile ieftine.
Asadar, sunt insensibil. Toate cele 5 simturi, sau cate ar trebui sa fie, nu m-am gandit niciodata pana acum daca as putea fi un om special, functioneaza la capacitate maxima, numai ca o criza de schizofrenie a actionat butonul de mute al organismului meu. Vad, aud, simt. Doar ca nu deosebesc o imagine de alta, nu fac distinctia intre buzele unei lolite sau ale unei batrane pe patul de moarte, cu respiratia acra. Asta e micul meu univers. Mai mult de 12 metri nu cred sa aiba. Sunt inconjurat de perne acoperite cu asternuturi ieftine, din materiale imposibile, cu o cromatica haotica. Percep de dincolo un scartait subtil, dar nu-mi dau seama prea bine ce e. Imi aminteam vag ca aveam un caine, ar putea fi el. La naiba cu toate animalele ce se perinda pe aici. O alta zi proasta.
brutalitate.
creieri imprastiati pe un perete de sticla. imagine asemanatoare unei vome, aflata pe trotuarul din drumul spre spatii balcanice. fotografii lipsite de culoare, oameni limitati, adolescenti cu camera-n gat. uniforme surazatoare, conformism metodic, pseudo-rebeliune. ceea ce mai salva sufletul de pierzanie era mana aceea ce incerca sa desluseasca o harta a lumii creata doar din linii frante. frante in incercarea lor de a deveni infinit. ochiul nu poate surprinde decat lumea-n deriva, care in final nu e decat transpunerea ramasitelor de trup, interiorizarea trairilor, lipsite de efeverscenta indragostirilor, pumni sangeranzi si unghii ce dezgolesc lumea de sens. materie moarta.
De ce ai iesit?
Mai avea vreun sens prezenta mea in acest spatiu deformat? Stii ca in final nimic nu conteaza. Nici macar clipele de fericire, Mefisto.
how to dissapear. completely.
http://www.youtube.com/watch?v=Eq9t2FFh6LA
Self improvement is masturbation. Now, self destruction…
Anyway, I’m not here, this isn’t happening. It’s all just an illusion of your self destructive mind. Just cause you feel it, doesn’t mean it’s there…
