As vrea sa-mi pot aminti acea noapte. In care vocea ta devenise rasuflare intretaiata de spaima si sfarsit. Nicicand, prin inspaimantatorul aparat, ce lega virtual cele doua lumi, nu-ti simteam mai bine dispretul. Raul meu, salbatic isi nega lumina primita de la luna, refuza sa devina un satelit al noului sentiment. Atunci, mi-ai luat chipul in maini si m-ai aruncat in mare. Uitasesi ca 24 era numarul magic, pe care trebuia sa-l preaslavim, pentru a deveni nemuritori? Printre randuri de imaginar medieval, m-am prefacut a fi neatinsa de cancer. Ma unduiam anevoie spre linistea mult prea invocata de calugari ce-si vand sufletul demonului placerii. Am adormit, cu mancarea rece pe masa, cu binefacerea ignorantei in suflet. Imaginea aia diforma din fata era de fapt forma pe care stomacul meu o lua la contactul cu vocea ce ma anatemiza in departare, intr-un vis ciudat, in starea de Real pe care numai dragul meu prieten ar fi putut-o intelege.
Dosar de student strain depus. Acum nici departarea nu mi se mai pare atat de linistitoare, iti strigam fara nici un folos de altfel, de mult iti intorsesesi privirea spre alte orizonturi. Imi spuneai banalitati pe care si tu ai incetat de mult sa le mai crezi. And I fade…
Bucuresti, statie de autobuz, batrani incruntati, femei de varsta a doua ce si-au pierdut de prea mult timp micile placeri. Au devenit doar mame, sotii, au uitat sa mai fie/ ca sunt femei. Si atunci am inteles ca ne uratim atunci cand ne pierdem, cand nu ne mai apartinem, cand devenim subordonati unei suprastructuri care ne coordoneaza existenta…
Ritual initiatic, haine pangarite de treceri spre alte lumi, spatiu incarcat de trivial. Care ar mai fi rostul cartografierii acestuia? In orice caz, de la un capat si celalalt al lumii nu mai sunt notiuni. Sunt doar semne grafice.
