E ultima seara. M-am hotarat sa nu-ti mai apartin. Cred ca e timpul sa ma dezic de tot ce e posesiune… Vreau sa devin imateriala. Inutilitatea pozelor ingalbenite si a Dilemelor imprastiate prin sacose la care nu pot sa renunt ma impiedica sa vad frumusetea acestei nopti. O dulce senzatie de melancolie, un trist… “how I wish, how I wish you were here…” si lipsa resemnarii. Masini obosite, lumini palide si apa ce oglindeste murdare ramasite ale acestui an. Acelasi miros; de adolescenta pierduta printre ganduri inumane, printre chipuri ce incep sa se estompeze. Nu vreau sa-mi pierd seara asta urmarind randuri ce nu au fost create pentru mine. Doar luna ma mai inspaimanta, uitand ca nu e prima oara cand parea sa acapareze Casa Poporului, vestind parca existenta unui sobor de vrajitoare. Uzina ce reafirma sfarsitul lumii, oricat incercam sa-l neg in povestirile mele despre sacralitate si mitul iubirii eterne ce s-a dovedit eronat… tantarii ce danseaza haotic in jurul luminii bolnave, balconul acesta de pe care nimeni nu s-a sinchisit sa ia ramasitele ce amintesc de un loc ce a ajuns in ruina inainte de a fi locuit de suflete conventionale, uniformizate, ce citesc Nietzsche cu automatismul unui infant ce descopera amuzat basmele lui Andersen in diferite culori. Si nu, nu te voi mai revedea. Si nu voi mai asculta triste melodii ce pareau create pentru banalitatea diminetilor noastre. Trupurile nu mai prind contur marmoreic in acest colt de existenta. Ce e androginitatea, ce e iubirea, ce e utopia? Irelevanta incercare de explicare a lumii. Augustinienile seri petrecute cu cearcane, cu aroma de ceai, greseli in alegerea persoanelor pe care sa le sarutam, vise impartasite cu aceeasi pasiune ca si cum ar fi ale noastre, idei dezbatute ca si cum doi copii cu parul ciufulit ar putea sa devina demiurgi ai acestei cetati ce-si uita mirarea. Cine era geniul dintre noi doi? Zeitatea sau inceputul diminetii? Certuri, temeri, frustrari, distorsionari ale realitatii. O Suedie indepartata si o prea des invocata Polonie cu voce joasa, ca un cant al nibelungilor ce nu mai gaseau drumul spre intoarcere. Visul american, trait printre deschideri ale portilor perceptiei, cu droguri psihotrope si priviri triste, cu un tata violent, ce-si schingiuia copilul pentru a-i distruge idealurile ce candva ii apartineau. Incercari de a face dragoste pe un covor murdar de prea multele talpi ce au incercat sa-i fure din simtiri. De fapt, de mult s-a incetat a mai numi sexualitatea dragoste. Amorul s-a pierdut printre neguri, intr-o curteneasca si burlesca invocatie adresata prea palidelor domnite. Trubadurii si-au incetat cantecele si acum se infasoara in parfum ieftin si-si innegresc degetele cu tutun ce incetoseaza ochii ce priveasc pierduti, in departare. Loc drag, santier plin de resturi, un pod ce unea caile de acces spre inutile zone ale perceptiei noastre deformate si o prea consumerista ocupatie, a tinerilor ce-si ratacira iubirea printre prea putinele peroane ale garii ce mirosea prea tare a uitare si urina. Oras ce sugruma creativitatea, visarea, cu un chip prea batran pentru a mai fi mangaiat fara a te mai gandi la viermii ce locuiau trupul micii pasari ce se pierdea prin parcarea in care urma mai apoi sa devina imagine a lumii in deriva. Iubirea aceea era pentru intelepciune, datorita intelepciunii, sau doar ca urmare a rationamentelor sofiste ce imbracau acea fiinta intr-o aura de intelectualitate ascunsa de instinctual? Mana mangaiata la final, cu o urma de regret, seara rece, in care dragostea uita sa apara. Ochi fardati, arome ce nu ne apartineau din sticle cu prea complicate denumiri. Nu-i asa ca lumea a uitat de mult sa mai priveasca inspre sine? Mirosul acesta, acest miros… e mirosul orelor petrecute in indepartarea de umanitate, de partea vie a fiintei mele, de ochii tai scaldati in lumina rece a diminetii, de buzele tale ce se lasau descoperite treptat, de minunea calda a mainilor tale. TU.
Nu ai reusit nicicand sa ma inveti a pacali cele doua cercuri ce-si spuneau bicicleta cu o nonsalanta ce ma dezarma. In groapa de nisip, buclele blonde mi-au intrerupt gandurile si mi-au pus capat visarii. Uitasem, mereu aceasi imprudenta, ca nu am decat o harta mentala a chipului tau. Trasaturile, nu le mai simt conturul, spatele urechilor tale de creatura ce apartinea magicelor taramuri, isi pierdea catifelarea. In acest spatiu nu ai fiintat.
Libertatea e data de lipsa ratiunii? Mirosul de detergent e definitia curateniei? Luminile ce se reflecta romantic in acest pseudo-rau sunt cele care ma ajuta sa privesc in departare? Oare restul efemer al lumanarii mai e in teiul din acel inceput de vara? Cum se poate trece de la o para mancata dupa miezul noptii printre fluturi ce nu-si mai gaseau drumul spre casa, la indiferenta, la mangaierea unui alt chip, la bucuria de a tine un alt trup inspre viitor, la alta aroma a diminetii? Pian, chitara? Riders on the storm… Oameni ciudati, imortalizati pe peretele unei incaperi, in care am facut dragoste. Eram noi aceia ce-si daruiau toate zambetele. As fi vrut ca o noua viata sa ia nastere in mine. Era ceva ce s-ar fi putut numi androgina creatie a inceputului. Distopie. Si uite asa ajunsesesi sa fii tu cel ce ma initia in conspiratii si vieti duble care isi renegau originea. Jocul de-a imortalitatea se sfarseste aici. In mod normal ar urma un rand despre dezamagire. Insa ingrata sarcina de a-mi recunoaste agnosticismul si indecizia ma determina sa ma dezic de sentimente. Cred ca e timpul sa traiesc.
Don`t look back in anger… Sacralitatea. Eu, tu noi, joc al cuvintelor, euforie, inceput, respingerea finalului. A fi. A apartine. A uita. A pierde. Inca o data, A FI. A avea curajul de a exista intru fiintare.
