cica fericirea nu e metafizica ci serotonina. deposedare de suflet si chimizare a simtamintelor. daca ramaneam la stadiul de alchimie as fi inteles magia ascunsa dincolo de metale. e suficient sa mergi la psihiatru si sa ceri, cu insistenta, pastile de fericire. ma tot intreb cum e lumea fara depresii, fara dureri de cap, fara plansete la filmul cel mai banal, la care, probabil, nu a mai plans, nicicand, nimeni. oare eliberarea de aceste mici amanunte, sufocante de altfel, permite axarea pe lucruri importante, evolutie, sau dimpotriva, eprezinta pierderea esentei, a partii intime a fiintei? a fi trist si a refuza sa traiesti in contemporaneitate, inchizandu-te intr-un apartament racoros, e echivalentul sensibilitatii, sau doar o alienare excesiva, inutila si scabroasa? inversarea planurilor sa fie de fapt privirea din unghiuri diferite a acelorasi aspecte ale existentei? nasul meu privit din stanga e diferit de cel privit din dreapta? el, din povestirile pe care le impartasim amicilor e acelasi cu cel care are in coltul gurii urme de ciocolata? eu cu trupul imbaiat si incredere in sine ceva mai ridicata sunt acceasi cu cea imbracata in haine imbibate de mirosul bucatarii ce a fost supusa torturii, sau cu cea care iubeste, sau macar incearca sa o faca? brutala viata cotidiana in care e nevoie sa respiri, sa saruti, sa zambesti, sa aranjezi lucrurile in spatii imobile, sa impaturesti hainele purtate, atinse de praful strazilor si scuipatul grabit al trecatorilor, in drumul lor spre rutina. daca ai vedea un om ai carui ochi refuza sa se priveasca plin de temeri narcisistice in geamurile cladirilor, si lipsit de expresia crispata a nemultumirii, ai crede ori ca e nebun ori somer. proletari, uniti-va. iar fericirea? la pachet, la bucata, cioburi, piese murdare, firimituri uitate pe farfurii cu resturi mucegaite, de ce oare sa o doresti?
