Un om dedublat isi sfredelea creierii intr-o mansarda dezafectata. Se hotari atunci sa-si puna capat zilelor, mult prea invocate in poemele antice, asa ca isi dadu drumul in gol. Ca era vorba de haos, sau doar de distanta dintre etajul 9 si pamant, nu mai avu timp sa-si dea seama. Dublura pieri. Inainte de a-i trece prin fata ochilor toate clipele importante din viata sa de 44 de secunde. Crezuse ca moartea era mai interesanta. Dar se dovedi a fi doar o anosta, si putin cam brutala, intalnire cu pamantul ud, de toamna. Si mirosul acela ingrozitor… Probabil gatea iar batrana infioratoare de la parter. Ce mizerabil sfarsit. Nu tu instantanee dramatice, femei ce-si aruncau, disperate, lacrimile, in speranta ca asta il va face sa se razgandeasca. Avea nevoie de cineva care sa i se arunce la picioare, oferindu-i, precum intr-un troc barbar, iubirea sa in schimbul sinuciderii. Nimanui nu-i pasa de nevaloroasa marfa pe care era dispus sa o comercializeze omul dedublat. Asa ca piciorul ii aluneca, fara a-l salva cineva. Macar de si-ar fi terminat cafeaua inainte. De-ar fi inceput romanul pe care abia si-l cumparase, de s-ar fi plimbat prin parc, ca un ultim suflet dezradacinat, alergand dupa frunze imbacsite de noroi… Si totusi se arunca. De-ar mai fi asteptat cateva vieti. Poate ar fi invatat sa se joace de-a singuratatea. Se uita in jur. Se apropia. Pamantul umed. Macar de n-ar fi auzit bufnitura. In ultima lui inspiratie simti mirosul ranced al corpurilor in putrefactie.
genial